o lună

Deci a trecut o lună.
O lună de când am încetat să trăiesc pentru mine. O lună de când n-am mai dormit ca omul. O lună de când credeam că naşterea o să fie cea mai complicată parte. Silly me. O lună de când am o nouă şefă. Prima şefă din viaţa mea, până acum erau bărbaţi. O lună de când tot aştept să treacă prima lună să fie totul mai uşor. Aşa am auzit de la alţii că ar fi. Poate după ce trece a doua lună…
O lună de când aştept să nutresc sentimente de copleşitoare dragoste maternă, despre care ştiu sigur că or să vină, doar că nu ştiu când. E destul de intrigant să îţi creşti copilul doar pentru că ştii că de fapt îl iubeşti cu toată puterea sufletului, doar că eşti bulversată de tot ce se întâmplă. Dar e atât de greu să fii raţional în asemenea momente…
O lună în care exact când aveam impresia că gata, am reuşit să aflu ce îi trebuie, ea îşi schimba radical comportamentul. Din bine în rău, din rău în bine şi apoi iar în rău. De aceea, probabil că postul ăsta ar fi sunat co totul altfel acum câteva zile. V-aş fi spus atunci, probabil, că Mara este practic un copil perfect. A ajuns la 4 kile 300, de la 3.500 cu care am plecat din maternitate. Adică a luat 800 de grame în 3 săptămâni, ceea ce a făcut-o pe doctoriţă să remarce: “cum să îţi facă griji că nu te împaci cu copilul, uite ce bine ai crescut-o!”. Pentru că da, la vârsta asta, cât de bine crescut este copilul se măsoară în kilograme. Desigur, sunt complet mulţumită de faptul că ea papă bine, că eu reuşesc să îi asigur nevoia de papa, dar zău aşa… faptul că e grăşălană nu consolează cu nimic atunci copilul e mâncat, schimbat şi totuşi nemulţumit. “She’s just a baby”. Aşa scrie în manual la motivele pentru care poate plânge. “She’s hungry, wet, hurting or… she’s just a baby”. Încă încerc să îmi dau seama dacă trebuie să o declar fussy baby au ba. Problema e că nu am un termen real de comparaţie. Nu prea am mai avut copii până acum. Iar cu ai altora e greu să o compari, cu ei nu stau să îi observ cât stau cu ea.

Mă consolez mereu cu vorbele doctoriţei cu care am născut: copiii cresc indiferent dacă noi ne agităm sau nu. Aşa că mai bine nu ne agităm. Desigur, ea a spus asta când am sugerat să păstreze ea copilul, că ea l-a scos. Poate vroia doar să se scoată.

Mda.
Şi wireless nu mi-am pus, ca să rezolv şi dilema din postul anterior. Că au venit băieţii ăia să îl monteze şi au ajuns la concluzia că ar acoperi cel mult un etaj. Mansarda, mai precis, unde avem deja net prin cablu. Or nouă ne trebuia acoperire fix în restul casei. Adică să pot naviga ca omul, de oriunde sunt cu copilul agăţat de mine.
Există o soluţie şi pentru noi, dar soluţia e destul de scumpă, deci mai analizăm problema.