oaia neagră

Eu sunt lipoveancă.
Deşi.. strămoşii mei s-ar întoarce din morţi pentru a mă pedepsi că îndrăznesc să afirm asta despre mine. Rectific mai bine: eu am sânge de lipoveancă. Deci am fost crescută ca atare. De când îmi aduc aminte, tata îmi oferea o gură de ceva înainte de masă. Pentru apetit.
“- Dude, are you nuts?? Ce fel de om eşti de-i dai copilului alcool la vârste aşa de fragede?
- Ei, alcool. E doar o gură! Pentru apetit, nu auzi?
- E o gură DE ALCOOL!
- Este inofensiv!
- Numeşte-l cum vrei, tot cu concentraţie stil % este marcat pe etichetă.
- E producţie proprie. N-are etichetă.
- Ok. Discuţia asta duce către nicăieri.
- Bea.”

Uneori gustam, alteori nu. Cert este că abia aşteptam să scap de această… corvoadă. Mă înţelegeţi. Nu mă înţelegeţi? Staţi să vedeţi continuarea. Şi deci m-am făcut mare, am căpătat autoritatea, am refuzat aperitivul cu % pe etichetă. Definitiv. L-am refuzat definitiv. În sensul că n-am mai pus gura pe alcool ever since. La nunţi, luam paharul de şampanie doar ca să dau noroc. La fel şi la revelion. Mă bazam pe faptul că nimeni nu stă să vadă dacă duc şi la gură. Dar au văzut. Şi au început să mă îndoctrineze că dacă nu iau o gură, nu se pune norocul. Eh, what the hack. O gură. Bleah. Fie. Nici măcar şampanie de copii nu beau. Beau însă cu o nemaipomenită plăcere Bayley’s. Tot la nunţi. Îmi iau un pahar din care beau atât de mult încât atunci când se topeşte gheaţa, în pahar rămâne mai mult lichid decât atunci când l-am luat. Dar jur că atât cât beau, beau cu o mare plăcere. Deşi… trebuie să sting cu apă după fiecare gură. Ceea ce atrage noi cruci din partea anturajului. Deşi ne cunoaştem deja de nişte vreme, îmi ştiu apucăturile…

Dar lumea e rea. Lumea râde de mine. Că_cum adică. Că_ce e aia să mergi în club, de exemplu, şi să bei apă? Sau suc, whatever, totuna pentru ei. Hilar. Necunoscători! O perioadă, încercam să le explic că nu beau. Că aşa sunt eu, mai dubioasă. Nu beau.
- Cum adică nu bei?
- Nu beau.
- Nu bei-nu bei, sau…
- Nu beau-nu beau.
- Nimic?
- Nu.
- Deloc?
- Deloc.
- Hai măăăă…
(…)
- Nu, pe bune, chiar nu bei nimic?
- Nimic.
- Deloc??

And so on, and so forth. Obositoare discuţii. Mă ţineau din dans. Aşa că am schimbat placa.
- De ce nu bei?
- Sunt cu maşina.
- Aaaa… îmi pare rău.
- (faţă resemnată)

Apoi au apărut ăia deştepţi.
- De ce nu bei?
- Sunt cu maşina.
- Păi de ce să vii cu maşina în club?!?

Fuck ooooff!!! Pe asta nu o anticipam. Aşa că ne-am întors de unde am plecat.
- Pentru că nu beau.
- Nu bei??
- Nu.
- Deloc???

Etc, etc.
Dar ca să vezi, vara asta mi-am cumpărat prima bere din viaţa mea. Deşi unii nu o recunosc drept bere. De-aia cu lămâie. 2,5% pe etichetă. Din care am băut entuziastă şi cu multă plăcere! Un sfert din sticlă. Şi am capitulat. Dar de atunci, am repetat experienţa. Şi am ajuns la o jumătate de cutie!! Sângele apă nu se face. Lipovenii mei ar fi mândrii de mine! Tata ar spune că îmi simţea potenţialul când nu m-a renegat. Şi dacă mi-aţi vedea frigiderul…

Frigider de alcoolist. Adevărul este că berile sunt acolo de când era cald afară şi făceam grătare la mine. Iar vinul… ei bine, vinul îşi aşteaptă stăpânii să îl ia acasă. Eu sunt depozitarul. De mâncat, mănânc de la vecini. Ai mei. Întâmplător aveam mezelurile alea. Altfel ar fi fost doar alcoolul. Bine că am frigider altfel.

Mâine merg în club. Deci am vrut să clarific lucrurile astea, ca să nu mai pierd timpul de dansat.

bărbaţii e… fraieri

Şi deci bărbaţilor le plac până la urmă femeile cicălitoare.
Normal că le plac, what was i thinking?? Că doar de-aia a reuşit această caracteristică să rămână neschimbată în timp. Că aşa e la animale, dacă nu îţi utilă o trăsătură, te descotoroseşti de ea. Dacă îţi e utilă, o potenţezi, o perfecţionezi. Condiţionarea evolutivă. Crocodilul nu are nevoie să alerge, aşa aproape că a renunţat la picioare şi şi-a dezvoltat coada. Raţa nu are nevoie de degete, aşa că şi le-a transformat în labă, scuzaţi expresia. Femeile sunt, de la Eva încoace, a pain in the ass.
“- Ia bărbate un măr!
- Iubi, nu ştiu, ştii că nu avem voie…
- Ia măr şi taci, ţi se pare că te-am întrebat dacă vrei? Ia măr, dacă mă iubeşti!
- Nu, pisi, stai… nu te supăra, mami, nu aşa se pune problema, normal că te iubesc, dar…
- IA MĂR ŞI TACI, N-AUZI?!??!?!?! “

Dacă Adam mai insista, Eva ar fi început să ţipe şi mai tare. Şi apoi ar fi început să plângă amarnic. Să spună că ea nu mai vrea, nu mai poate, că nu se aştepta să fie aşa, că ea credea că o să fie frumos… Că dacă ar putea. s-ar întoarce în coasta lui. Dar nici nu vrea, că tot la el ar fi, şi de el vrea să scape. Şi nici la alţii nu poate să fugă, că singurii ceilalţi bărbaţi ar fi copiii ei şi nu se poate… Mă rog. Are ea, femeia, arme. E pricepută. Dar după cum vedeţi, Adam s-a supus. Ceea ce bărbatul preferă să facă ever since. Altfel, se dă cocoş că el e bărbat, mă înţelegeţi.

Deci de la Eva încoace, femeile sunt cicălitoare. Semn că asta le ajută pe ele mai ceva ca pe crocodil coada şi pe raţă, laba. Asta chiar a sunat pocros, dar nu m-am gândit la ce vă gândiţi voi, minţi murdare!

Şi eu care credeam…
Dar nu! Bărbaţilor le place să fie cicăliţi! Chiar dacă nu recunosc asta. Chiar dacă unii nu îşi recunosc asta nici lor. Chiar dacă au impresia că tot ce caută în viaţă este o nevastă care să nu îi întrebe unde pleacă şi când se întorc. De fapt, ei se simt masculi feroce dacă sunt întrebaţi unde pleacă şi când se întorc. Se simt bine dacă sunt bâzâiţi constant la cap să lase la loc capacul closetului. Poate de-aia nici nu învaţă să îl lase. Ca să fie siguri că nu va înceta bâzâială. O fi un soi de muzică pentru urechile lor. Vals. Un-doi-trei, un-doi-trei-lasă-capacul-jos-tâmpitule-un-doi-trei, un-doi-trei, nu-te-mai-suport, mă-duc-la-mama!, un-doi-trei, un-doi-trei. Cum mi-a explicat unul (da, masculin) dintre prietenele mele (se înţelege de ce nu o să-ţi dau link, da? să n-aud scandal): fată, simt că nu am cu vine să vâslesc dacă nu mă bate şi pe mine la cap, dacă face totul ca mine, dacă nu ne contrăm... Şi mi-a mai explicat el că o femeie care nu cicăleşte ar fi apreciată doar de un bărbat care minte constant. Că i-ar înlesni munca.

Iar gelozia chiar este o măsură a iubirii, bag de seamă. Dar eu sunt mai proastă şi mă păstrez în continuare pe poziţii. Eu nu pot frate să fiu geloasă şi pace. Eu şi când am gânduri vagi de gelozie dau cu ele cât colo şi îmi dau palme peste cap că_cum pot să gândesc aşa mizerii, că bietul om munceşte până târziu, doar mi-a zis… Şi nu pot nici să cicălesc pe motive de şosete uitate în drum, capac ridicat la closet sau urme de noroi pe pardoseală. Sau pe motiv de beri băute cu prietenii până la ore târzii. Nu pot! Nu pot pentru că ce mie nu-mi place, altuia nu-i pot face. Pentru că dacă pe mine mă ia unul cu mizerii de-astea, mă gândesc că i s-a urât cu binele. Că poate se plictiseşte. Şi că poate ar vrea să plece. Că poate mă încurcă. Că mie îmi place să ies singură cu fetele. Că mie îmi place să arăt smsuri doar dacă vreau să arăt semeseuri. Sau să spun cine m-a sunat doar dacă vreau să spun cine m-a sunat. Chiar dacă e vorba de o discuţie despre ţoale cu o prietenă. Fără a păstra ascuns ceva. Ci doar aşa, pentru a-mi păstra spaţiul intim. Spaţiul ăsta intim mi se pare vital. Şi ştiu, ŞTIU!!, că nu sunt singura nebună pe lume. ŞTIU că mai sunt şi alţii ca mine. Mai nasol este că ne e greu să ne găsim între noi, pentru că noi suntem puţini iar Pământul ăsta e suprapopulat. Şi numai chinezii sunt de vină. Mă rog, poate şi indienii. Şi ţiganii.

Anyway, de ce măi fraţilor, măi? De ce să nu vă placă vouă viaţa frumoasă şi liniştită? De ce să complicăm inutil lucrurile? U know, “the keep it simple,stupid!” rule.
Cu alte cuvinte, de ce sunteţi mă fraieri, mă…?

La femme ideale, deci.

filosofie de duzină

“..şi până la urmă nu m-am măriat nici cu cel mai frumos, nici cu cel mai bogat, ci cu cel care mă iubeşte cel mai mult.”

Is that a wise thing to do? Da!! Da!!! Ar răspunde romanticii incurabili. Nu neapărat, ar spune pragmaticul. Vă redau o discuţie între ei.
- Dar iubirea este tot ce îţi trebuie pentru a trăi fericit!
- Aiurea. Iubirea e un sentiment pătimaş. Poate să dispară la fel de subit cum a apărut. Iar tu rămâi cu… restul. Ai nevoie deci de restul.
- Iubirea adevărată nu moare niciodată!
- Nu există iubire adevărată! Există doar iubire condiţionată. Chiar şi iubirea necondiţionată este condiţionată. Cum ar fi iubirea de mamă. Iubeşti necondiţionat datorită faptului că eşti condiţionat la nivel instinctual să iubeşti necondiţionat.
- Gândeşti prea mult. Iubirea nu se gândeşte. Se simte.
- În lumea ideală, da. Nasol este că lumea ideală nu există. Şi tot ce avem este lumea asta rea, mercantilă, mereu surprinzătoare. Nu trăim vremuri în care să îţi permiţi să laşi garda jos în faţa iubirii. Iubirea este şi ea lipsită de scrupule, ca toate celelalte. Şi nu are niciun fel de problemă să te lovească sub centură exact atunci când când este cel mai nepotrivit moment.
- Nonsense.
- Yeah well.. keep dreaming.
- Yeah, well… keep avoiding the dream.
- That’s safe.
- That’s sad.

Părerea autorului: amândoi au dreptate. Este pur şi simplu vorba de personalităţi diferite. De aşteptări diferite. Fiecare dintre ei se va da puţin în partea celuilalt atunci când situaţia o va cere. Dar fiecare dintre ei va trăi după propriile reguli, orice s-ar întâmpla. Romanticul incurabil ar putea să fie trădat în dragoste o viaţă întreagă şi să continue să creadă în ea. Iar rpagmaticul ar putea să găească dragostea la care visează romanticul să să rămână sceptic în faţa ei, bucurându-se totuşi de ea. Dar subiectul va rămâne mereu unul care va naşte comentarii înflăcărate care nu vor duce nicăieri.

egalitatea dintre sexe

Fact: băi nene, sunt prea multe femei frumoase!
Nici n-ai ce să faci cu atâtea femei frumoase câte sunt. Dar nu de-asta de care spune cântecul. Nu fetiţe dulci de Bucureşti. Or fi fost, atunci când cânta Gică Petrescu de ele. Sau poate nici atunci nu erau şi cântecul a fost doar o manevră populistă de potenţare a popularităţii artistului.

La fel de falsă mi se pare partea cu femeile frumoase din România. O generalizare cât se poate de neadevărată. Ca toate generalizările.

Uită-te în jurul tău. Uită-te când mergi cu metroul, când mergi pe jos… Uită-te. Şi o să vezi numai feţe care prevestesc Armagedonul. Feţe aspre, cu încruntarea folosită pe post de uniformă. Asta dacă reuşeşti să treci de ştrasurile care te orbesc când prind o rază de lumină care se reflectă în ele. Adică mereu. N-ar zâmbi niciuna, nenicule! N-ar zâmbi neam! Doar nu vor să ajungă ridicole, să spună lumea că râd ca tuta la… na… poarta nouă.

Nu vorbesc deci de frumoasele de pe Hi5, că dacă ăsta ar fi criteriul, atunci da, România e plină de femei frumoase.

Vorbesc despre ele. Despre cele îngirijite, cochete, stilate, deştepte (sau măcar deşteptuţe), cultivate, prezenţe amiabile. Tot tacâmul. Frumoase în toată puterea cuvântului. Rarităţi, raportate la populaţia ţării. Dar omniprezente în grupurile în care mă învârt eu. La dracu!!! Că asta vroiam să zic! E concurenţa prea mare. Că bărbaţii care să întrunească aceleaşi caracteristici sunt, la un calcul făcut din avion, cam la un sfert din numărul femeilor cu pricina. Bărbaţii din aceleaşi cercuri sunt ori frumoşi (mai rar), ori şarmanţi (foarte des). Cele două atribute la un loc, răruţ, tăicuţule. Răruţ de tot. Şi în general, dacă sunt frumoşi şi şarmanţi, atunci sunt categoric ocupaţi. Cam permanent ocupaţi. Că nu prea ar avea timp să fie liberi. Coada e lungă. Iar ei sunt filantropi. Ca Jim Morrison, nu-i aşa, Irina? Filantrop sexual. Nu se face să refuzi fata când îţi cere…

Deci cum facem dreptate?

human nature

No…
Eu nu zic că e rău să vrem mereu mai mult. De fapt, zic că e chiar bine. Complet util. Zic doar că e aiurea să vrem să fim altceva decât suntem. Desigur, şi eu am vrut, de-a lungul anilor, să fiu mai scundă, mai coioasă, mai arogantă, cu mai mult simţ estetic, mai self aware… La dracu, în afară de aia cu înălţimea, le vreau pe toate şi acum! Dar eu sunt doar un muritor de rând. Ceea ce nu înţeleg eu, e cum poate un om care le are pe toate să fie deprimat. Stilul common people, că de-acolo mi-a venit ideea. Şi versurile lor cuprind cam tot ce aş putea să zic eu. Dar eu zic în continuare, redundanţa nu e un lucru atât de rău…

Aşadar, ăsta e sindron Hollywood. Că nu mai au viaţă, cică. Că vor şi ei să meargă pe stradă fără să-şi dorească cineva să îi atingă. Să facă poză cu ei. Paranteză:mi-am luat nişte kiwi care ar umili un bartalion de lămâi cu cât de acru e! Închidem paranteza. Că vor şi ei să îşi păstreze initimitatea vieţii personale. Haha. Amuzant. Amuzant, pentru că de obicei, acelaşi om care cere intimitatea starurilor – impresarul lor, este acelaşi care în urmă cu câţiva ani striga cât îl ţinea gura: lumee, lumeee!! uitaţi-vă aici, iete ce material bun are băiatu’! Haida, veniţi de atingeţi! Veniţi să simţiţi stofa de superstar! (Bananele merg foarte bine cu Lipton de lămâie. Mai ceva ca peştele cu vinul alb!).

No. Deci asta nu înţeleg eu.
Al doilea punct de atins la capitolul human nature e tragi-comic. Mă uitam la ştiri, la Dinică. Unul dintre morţii care chiar îşi au locul într-un jurnal de ştiri, deşi am fi preferat să nu îl vedem acolo. Şi era unul dintre colegii lui de breaslă, nu mai ştiu care… Spunea că s-a dus maestrul şi gata. De acum ne ducem cu toţii, pe rând. Se referea la colegii de generaţie, nu la noi toţi, bineînţeles. Nu anticipa un fel de Armagedon. Anyway, nici nu pot să îmi dau seama care îi era durerea mai mare. Pentru cel care s-a dus, sau pentru el însuşi. Îmi închipuiam ce sinistru trebuie să fie… Un fel de ruletă rusească. Nu ştii niciodată cine urmează. Dar un lucru e clar: la un moment dar, inevitabil, îţi vine şi ţie rândul. Iar momentul ăla e aproape. Şi o să te apese şi o să îl simţi şi o să îţi aduci permanent aminte de asta prin morţile celor cărora le supravieţuieşti. Cu cât mai multe cunoştinţe de seama ta ai, cu atât mai multe renindere ale momentului în care o să te lovească şi pe tine în moalele capului. Să nu îţi vină să îţi iei singur zilele? Măcar să scapi de suspans. Şi te duci cu un fel de mândrie bolnăvicioasă: măcar ai controlat totul, nu te-ai lăsat victimă hazardului. Dulce amăgire. Apoi am mers înapoi pe scara… mondenităţilor obligatorii. Culmea, înmormântările intră şi ele în această categorie. E şi o vorbă pe care o am cu câţiva prieteni cu care mai ajung să mă văd doar în situaţii din astea: bine mă, hai că ne vedem la următoarele nunţi/botezuri/înmormântări. Că aşa e. La început, te uiţi în jurul tău şi vezi că toată lumea se căsătoreşte. Şi te întrebi când îţi vine şi ţie rândul. Între timp, facă glume pe seama mirelui: haha, prietene, gata cu viaţa ta. Ţi-ai luat nevastă, eşti cu un picior în groapă. Apoi, toţi cei care s-au căsătorit, şi nu numai, încep să facă plozi. Şi ştii că întro zi o să îţi vină şi ţie rândul. Dar până atunci, faci mişto de proaspătul tătic: ah, acum ai şi copii. Şi al doilea picior în groapă. Şi hahaha, şi ce ne mai râdem noi de glumele de autobază. Normal, la 30 de ani (more or less, give or take) picioarele în groapă îţi par o poantă bună. Dar ce să vezi, în suita mondenităţilor care contează, înmormântările sunt fix următoarele pe listă. Unii dintre noi au impresia că pot trage puţin de timp dacă mai fac un copil, mai fac o nuntă… Înmormântările însă au locul lor strategic. îţi lasă timp şi pentru altele, de-aia e o distanţă mai mare între ultima nuntă/ultimul botez şi înmormântarea generată de o moarte naturală. Zeci de ani. Zeci de ani… Ce mult sună. Dacă întrebi un om de dublul vârtstei tale cum s-au scurs ultimii 30 de ani, o să îţi spună că într-o clipă. Doar a închis puţin ochii, să clipească, nu de alta, şi s-au dus. Şi uite aşa ajungi să mergi la înmormântările prietenilor care au murit de bătrâneţe. Nimeni nu mai îndrăzneşte să facă poanta cu mormântul. Deşi toţi se gândesc la ea. Dar subit, nu mai sună amuzant. Şi te loveşte. Ştiai că şi tu eşti bătrân, dar te simţi tânăr pe dinauntru.. Oare chair nu contează asta în faţa morţii? Vârsta pe care simţi că o ai. Nu contează… U might just be the next one. Or maybe not. Să vezi atunci durere dacă încă simţi că n-ai făcut nimic în viaţă. Că nu poţi să zici şi tu ca el, “regrets? i’ve had a few… but then again, to few to mention.”
And now, the end is near…

PS: mi-am luat prea mulţi struguri.

later edit

So there it goes. Momentul meu de glorie. O dată pe an. De fiecare dată mă apucă smiorcăiala atunci când vine şi cealaltă smiorcăială atunci când trece. Ce de oameni mi-au spus ce de lucruri frumoase!! Mereu mă iau prin surprindere oamenii la care nu mă aştept să se gândească la mine. Culmea, urările lor sunt printre cele mai prompte. Ce de cadouri frumoase am primit… Parcă anul ăsta au fost cele mai frumoase din toate timpurile!

Mai sunt urările întârziate, simpatice şi ele. Că lumea se fâstâceşte. De parcă m-aş putea supăra.. Eu mă supăr fie pentru motive cu adevărat serioase, fie când… mă ciufuleşte careva. Trebuie să mă înţelegeţi.

And then, sunt cei de la care aştept.. Şi care uită.

So there it goes… O singură dată pe an, pentru că eu sunt mai şmecheră şi m-am născut de sfânt. Sfidător, aşa. Pentru că ai mei mă vroiau Ana-Maria. Ştiau că mă voi naşte cam de Mihail şi Gavril, dar nu îi interesa. Nu le plăceau în mod deosebit nici Mihaela, nici Gabriela. Adică mai deloc nu le plăceau. Dar când m-am decis, chiar pe 8, au zis asta e, fetiţo, ţi-o ceri. Şi au dat cu banul. Să fie Mihaela, să fie Gabriela… N-a mers nici cu banul, că sonoritatea numelor tot neplăcută le rămânea auzului, fie cap, fie pajură. Ok. Să fie Mihaela, măcar o cheamă ca pe fetiţa aia din desene. Nimeni nu anticipa că fetiţa din desene va cădea odată cu comunismul. Era eterna Mihaela. Cea cu picioare până în gât. Acum îmi dau seama cât de eficient ar fi acest aspect într-o parodie porno după desenele alea.
Deci Mihaela. Miki. Picioare lungi included, nu aveam cum să scap de ele dat fiind procesul decizional de alegere a numelui.
Aşa a început totul.

Apoi au venit zilele când trebuia să duc bomboane la şcoală. Când de ziua mea.. a MEA, să ne înţelegem, apăreau în faţa clasei 15 sărbătoriţi (fără exagerare) care îmi furau cântecul de la mulţi ani. Mă rog, îl împărţeau cu mine. Şi nici măcar nu era ziua lor… De ce i-ai zice la mulţi ani unui om care nu face un an în plus? Că bine zice americanul happy anniversary când e cazul. În plus, doar vreo 2-3 din ăia 15 erai mihail sau gavril on daily basis. Restul se afişau cu un al doilea nume pe care nu-l foloseau nicodată. Puteau la fel de bine să nu îl aibă, dar îl aveau. Am un nume şi nu mi-e teamă să îl folosesc!!. Cred că atunci a am început să întreb ce cauţi tu în ziua mea? Apoi pur şi simplu am început să uit să zic la mulţi ani celor pe care îi cheamă de sfinţii mei. Şi apoi, să ignor cu desăvârşire toţi sfinţii. Cum să zic… fără nicio intenţie. Pur şi simplu nu fac conexiunea (evidentă de altfel) între nume şi sfânt. Frustrări adunate în generală, vă daţi seama..

So… remember, remember the 8th of november, the gunpowder, treason and plot.

27

Ai mei. Toţi. Azi.
Yap.

karaoke

Mooamă, ce mi-ar mai plăcea şi mie să îndrăznesc la un moment dat un karaoke… Că mă duc, mă uit, râvnesc şi plec. De ani de zile deja. Altfel, eu sunt un mare karao..ker la mine acasă, la mine în maşină. Ca noi toţi, dealtfel. Cum ar veni, în spatele scenei cu public, mulţi karaokeri se-arată!

Şi cu cât elan, patos, cu câtă trăire pot să cânt eu: da, daaaaaaaa, poate tu eşti şansa meaaaaaa/te rooooooooooog, domnişoară nu plecaaa. Nici Cotabiţă însuşi nu poate să o facă mai bine! Dar nu pot, mă, nu pot să mă expun la public.. Mi-e teamă de ridicol. Uite, dacă aş fi ca ea, ar fi ok. N-ar mai asculta nimeni ce cânt. Dar nu am cu ce, cum ar veni. Şi când spun asta, chiar asta vreau să spun. Adică… uitaţi-vă şi voi!

o să fie bine!

De ce să nu crezi în replica asta:
1. Pentru că e replica preferata a actulaului şi potenţialului viitor preşedinte al ţării.
1. Pentru că Mama Omida, singura capabilă să ştie asta, s-a dovedit a fi o impostoare.
1. Pentru că Nostradamus, care nu e neapărat un impostor, sau nu dovedit încă, a zis că n-o să fie bine.
1. Pentru că până şi lui Bruce Willis îi iese schema asta doar în filme.

Şi în general, pentru că e mult mai savuros binele atunci când pui răul înainte. Sau măcar dubitativul. Şi cu toate astea, toată lumea spune că o să fie bine. O spunea mama, când o întrebam what will i be. Will i be happy, will i be rich..? Eu o întrebam ca în cântec, dar ea nu răspundea cu que sera, sera. Zicea că totul o să fie bine. La fel şi iubitul meu de când dădeam bacul. La fel şi iubitul meu de când dădeam examenul pentru permis. Sau examenele din facultate. Sau la licenţă. Sau la muncă. Acuma… nu că cu greşit ei cu ceva. A fost bine până la urma, într-un fel sau altul. Dar nu mă pot abţine să întreb de fiecare dată la replica asta: da’ de unde ştii tu, mă, hm? Ceea ce mă face poamă acră, ştiu. Oamenii, plini de intenţii bune… apreciez. Dar dacă se întâmplă să nu iasă bine, cu tot cu garanţia lor de bine? Nu le sar la beregată? Şi sunt oameni la care ţin, îi prefer în viaţă. Sau mă rog, în niciun caz nu îi prefer duşi de mâna mea. Aşa că să jucăm precaut. Să zicem: ar putea să fie bine. Cum îmi ziceau mie la ecograf: este 50% fetiţă. Oameni cu capul pe umeri..

Şi na mă, fiţi fericiţi, cârcotaşilor! V-am scăpat de verde! L-am pus pe ăsta simplu, cel mai simplu, acum ce obiecţii mai aveţi?!!?

ma distram…

…deşi nu e de distrat, dar am ajuns la un nivel de resemnare incredibil.
Mă distram deci cu căruciorul pe nişte scări. Multe scări. Multe, denivelate, cărucior de 15 kile care se bălăngănea, copil care dormea în cărucior şi nu trebuia trezit. Distracţie, vă spun. Nu mă plâng, că mi-a dat mama know-how-ul la împins cărucior pe scări. Mara era încă în burtă când eu exersam coborâtul cu căruciorul pe scări. La urcat e mai nasol. Spre imposibil.

Şi în timp ce eu coboram cele 170 de scări, pe lângă mine treceau mulţi oameni. Era un loc cu un intens vad. Culmea, foarte mulţi tipi/bărbaţi. Eu văd o diferenţă între cei doi termeni. Tipii sunt gen la facultate sau proaspăt absolvenţi, agăţabili şi dornici de agăţat. Ar avea vârsta să fie numiţi bărbaţi, dar nu sunt. Bărbaţii sunt tipii mai bătrâni, adică mai aproape de 30 de ani şi peste vârsta asta. (Staţi bre, ăştia de vă simţiţi vizaţi, nu vă ofuscaţi! Că din acelaşi film cu bătrâni sunt şi eu) Deci treceau pe lângă mine, evident. Mulţi dintre ei se utiau la mine, ceea ce m-a surprins. Mă aşteptam ca, dacă tot nu mă ajută, măcar să pretindă că nu mă văd. Ca şi pe cerşetoarea aia din cântecul lui Phil. Că şi acum mi se rupe sufletul de ea! Dar nu! Ei se uitau la mine, se uitau la Mara, zâmbeau a simpatie şi mergeau mai deprate. Nu mă deranja, mă descurcam bine şi singură, dar mă intriga.

Mai aveam câteva scări când în spatele meu aud vorbindu-se în franceză. Zic stai să vezi! Şi aşa a fost.
- Puis-je vous aider?

Nu i-a păsat dacă înţeleg limba ei sau nu. Oricum, îmi şi gesticula. Era femeie. Ca să vezi. Dar nu am apucat să răspund, că deja apucase ea de cărucior. Pentru cele fix două scări care mai rămăseseră…

Următorii zeci de paşi i-am făcut cu o moacă într-un fel… sictirită. Gen: ia uite băi nene… De la ai noştri nu aveam aşteptări, dar să te ajute un străin la tine acasă…

Apoi m-am resemnat la loc.