later edit

So there it goes. Momentul meu de glorie. O dată pe an. De fiecare dată mă apucă smiorcăiala atunci când vine şi cealaltă smiorcăială atunci când trece. Ce de oameni mi-au spus ce de lucruri frumoase!! Mereu mă iau prin surprindere oamenii la care nu mă aştept să se gândească la mine. Culmea, urările lor sunt printre cele mai prompte. Ce de cadouri frumoase am primit… Parcă anul ăsta au fost cele mai frumoase din toate timpurile!

Mai sunt urările întârziate, simpatice şi ele. Că lumea se fâstâceşte. De parcă m-aş putea supăra.. Eu mă supăr fie pentru motive cu adevărat serioase, fie când… mă ciufuleşte careva. Trebuie să mă înţelegeţi.

And then, sunt cei de la care aştept.. Şi care uită.

So there it goes… O singură dată pe an, pentru că eu sunt mai şmecheră şi m-am născut de sfânt. Sfidător, aşa. Pentru că ai mei mă vroiau Ana-Maria. Ştiau că mă voi naşte cam de Mihail şi Gavril, dar nu îi interesa. Nu le plăceau în mod deosebit nici Mihaela, nici Gabriela. Adică mai deloc nu le plăceau. Dar când m-am decis, chiar pe 8, au zis asta e, fetiţo, ţi-o ceri. Şi au dat cu banul. Să fie Mihaela, să fie Gabriela… N-a mers nici cu banul, că sonoritatea numelor tot neplăcută le rămânea auzului, fie cap, fie pajură. Ok. Să fie Mihaela, măcar o cheamă ca pe fetiţa aia din desene. Nimeni nu anticipa că fetiţa din desene va cădea odată cu comunismul. Era eterna Mihaela. Cea cu picioare până în gât. Acum îmi dau seama cât de eficient ar fi acest aspect într-o parodie porno după desenele alea.
Deci Mihaela. Miki. Picioare lungi included, nu aveam cum să scap de ele dat fiind procesul decizional de alegere a numelui.
Aşa a început totul.

Apoi au venit zilele când trebuia să duc bomboane la şcoală. Când de ziua mea.. a MEA, să ne înţelegem, apăreau în faţa clasei 15 sărbătoriţi (fără exagerare) care îmi furau cântecul de la mulţi ani. Mă rog, îl împărţeau cu mine. Şi nici măcar nu era ziua lor… De ce i-ai zice la mulţi ani unui om care nu face un an în plus? Că bine zice americanul happy anniversary când e cazul. În plus, doar vreo 2-3 din ăia 15 erai mihail sau gavril on daily basis. Restul se afişau cu un al doilea nume pe care nu-l foloseau nicodată. Puteau la fel de bine să nu îl aibă, dar îl aveau. Am un nume şi nu mi-e teamă să îl folosesc!!. Cred că atunci a am început să întreb ce cauţi tu în ziua mea? Apoi pur şi simplu am început să uit să zic la mulţi ani celor pe care îi cheamă de sfinţii mei. Şi apoi, să ignor cu desăvârşire toţi sfinţii. Cum să zic… fără nicio intenţie. Pur şi simplu nu fac conexiunea (evidentă de altfel) între nume şi sfânt. Frustrări adunate în generală, vă daţi seama..

So… remember, remember the 8th of november, the gunpowder, treason and plot.

27

Ai mei. Toţi. Azi.
Yap.

karaoke

Mooamă, ce mi-ar mai plăcea şi mie să îndrăznesc la un moment dat un karaoke… Că mă duc, mă uit, râvnesc şi plec. De ani de zile deja. Altfel, eu sunt un mare karao..ker la mine acasă, la mine în maşină. Ca noi toţi, dealtfel. Cum ar veni, în spatele scenei cu public, mulţi karaokeri se-arată!

Şi cu cât elan, patos, cu câtă trăire pot să cânt eu: da, daaaaaaaa, poate tu eşti şansa meaaaaaa/te rooooooooooog, domnişoară nu plecaaa. Nici Cotabiţă însuşi nu poate să o facă mai bine! Dar nu pot, mă, nu pot să mă expun la public.. Mi-e teamă de ridicol. Uite, dacă aş fi ca ea, ar fi ok. N-ar mai asculta nimeni ce cânt. Dar nu am cu ce, cum ar veni. Şi când spun asta, chiar asta vreau să spun. Adică… uitaţi-vă şi voi!

o să fie bine!

De ce să nu crezi în replica asta:
1. Pentru că e replica preferata a actulaului şi potenţialului viitor preşedinte al ţării.
1. Pentru că Mama Omida, singura capabilă să ştie asta, s-a dovedit a fi o impostoare.
1. Pentru că Nostradamus, care nu e neapărat un impostor, sau nu dovedit încă, a zis că n-o să fie bine.
1. Pentru că până şi lui Bruce Willis îi iese schema asta doar în filme.

Şi în general, pentru că e mult mai savuros binele atunci când pui răul înainte. Sau măcar dubitativul. Şi cu toate astea, toată lumea spune că o să fie bine. O spunea mama, când o întrebam what will i be. Will i be happy, will i be rich..? Eu o întrebam ca în cântec, dar ea nu răspundea cu que sera, sera. Zicea că totul o să fie bine. La fel şi iubitul meu de când dădeam bacul. La fel şi iubitul meu de când dădeam examenul pentru permis. Sau examenele din facultate. Sau la licenţă. Sau la muncă. Acuma… nu că cu greşit ei cu ceva. A fost bine până la urma, într-un fel sau altul. Dar nu mă pot abţine să întreb de fiecare dată la replica asta: da’ de unde ştii tu, mă, hm? Ceea ce mă face poamă acră, ştiu. Oamenii, plini de intenţii bune… apreciez. Dar dacă se întâmplă să nu iasă bine, cu tot cu garanţia lor de bine? Nu le sar la beregată? Şi sunt oameni la care ţin, îi prefer în viaţă. Sau mă rog, în niciun caz nu îi prefer duşi de mâna mea. Aşa că să jucăm precaut. Să zicem: ar putea să fie bine. Cum îmi ziceau mie la ecograf: este 50% fetiţă. Oameni cu capul pe umeri..

Şi na mă, fiţi fericiţi, cârcotaşilor! V-am scăpat de verde! L-am pus pe ăsta simplu, cel mai simplu, acum ce obiecţii mai aveţi?!!?

ma distram…

…deşi nu e de distrat, dar am ajuns la un nivel de resemnare incredibil.
Mă distram deci cu căruciorul pe nişte scări. Multe scări. Multe, denivelate, cărucior de 15 kile care se bălăngănea, copil care dormea în cărucior şi nu trebuia trezit. Distracţie, vă spun. Nu mă plâng, că mi-a dat mama know-how-ul la împins cărucior pe scări. Mara era încă în burtă când eu exersam coborâtul cu căruciorul pe scări. La urcat e mai nasol. Spre imposibil.

Şi în timp ce eu coboram cele 170 de scări, pe lângă mine treceau mulţi oameni. Era un loc cu un intens vad. Culmea, foarte mulţi tipi/bărbaţi. Eu văd o diferenţă între cei doi termeni. Tipii sunt gen la facultate sau proaspăt absolvenţi, agăţabili şi dornici de agăţat. Ar avea vârsta să fie numiţi bărbaţi, dar nu sunt. Bărbaţii sunt tipii mai bătrâni, adică mai aproape de 30 de ani şi peste vârsta asta. (Staţi bre, ăştia de vă simţiţi vizaţi, nu vă ofuscaţi! Că din acelaşi film cu bătrâni sunt şi eu) Deci treceau pe lângă mine, evident. Mulţi dintre ei se utiau la mine, ceea ce m-a surprins. Mă aşteptam ca, dacă tot nu mă ajută, măcar să pretindă că nu mă văd. Ca şi pe cerşetoarea aia din cântecul lui Phil. Că şi acum mi se rupe sufletul de ea! Dar nu! Ei se uitau la mine, se uitau la Mara, zâmbeau a simpatie şi mergeau mai deprate. Nu mă deranja, mă descurcam bine şi singură, dar mă intriga.

Mai aveam câteva scări când în spatele meu aud vorbindu-se în franceză. Zic stai să vezi! Şi aşa a fost.
- Puis-je vous aider?

Nu i-a păsat dacă înţeleg limba ei sau nu. Oricum, îmi şi gesticula. Era femeie. Ca să vezi. Dar nu am apucat să răspund, că deja apucase ea de cărucior. Pentru cele fix două scări care mai rămăseseră…

Următorii zeci de paşi i-am făcut cu o moacă într-un fel… sictirită. Gen: ia uite băi nene… De la ai noştri nu aveam aşteptări, dar să te ajute un străin la tine acasă…

Apoi m-am resemnat la loc.

decadenţă

Post despre curve. Inspirat de un muz. Care cică nu mai citeşte niciodată blogul meu. Dar eu nu cred. Aşa că dă-mi un semn când nu mai citeşti postul despre curve şi spune-mi că te plictisesc, pentru că ţie ţi-am mai zis o dată toate astea. Dar tu nu mai citeşti blogul meu, aşa că poate oamenii ăştialalţi sunt interesaţi. So allow me:

Eu am un soi de respect pentru curve. Sau o fi invidie… Nu pentru ordinarele de la Gara de Nord. Sau care o mai fi matca lor acum. Nu pentru ele. Pentru alea despre care se fac documentare. Pentru curvele care sunt mai culte decât mine şi decât tine. Pentru alea care au acces la o lume despre care eu şi cu tine nu ştim nimic. Pentru cele care influenţează politica şi politicienii. Maestre în lobby, cum ar veni. Curvele care sunt plătite pentru a ridica imaginea unui om de elită în cercul în care acesta se învârte. Pentru a-i agăţa o etichetă de potent, pentru a-l face invidiat… Şi nimeni nu se prinde vreodată că ele au primit bani pentru a se afişa la braţul respectivului. Mulţi bani.

Nici nu cred că am respirat în timp ce urmăream documentarul ăla.. Era în urmă cu ani buni, eram încă în facultate. Sau poate în primii ani de serviciu. Salariu infect, dar mie îmi părea suficient. Doar aveam banii mei. Până când am aflat cât câştigă ea. În medie, 4 mii de dolari pe noapte. Dolari, pentru că era din State. Şi este suma de acum… pfff, mulţi ani. Mă uitam la ea şi ziceam: de ce, mamă, de ce, de ce să mă trimiţi tu pe mine la şcoală??? Spunea despre clienţii ei. În general, oameni foarte sau foarte-foarte influenţi. Oameni care o caută pentru că este ştiută ca iubita lor. Şi pentru că trebuie să pozeze iar în cuplu fericit. Unii dintre ei, nici nu vroiau mai mult de atât. Astea erau serviciile de escortă. Tarifate însă greu, pentru că e mult mai dificil să faci impresie bună în mediile elitiste, decât sex de calitate. Iar femeia vorbea fluent 3 limbi străine: germană, franceză şi română. Glumesc. Germană, franceză şi italiană. Avea studii superioare, am uitat în ce domeniu. Dar a constatat că acel domeniu îi era insuficient. Aşa că atunci când nu era curvă de lux, era elev eminent la tot felul de şcoli. Îşi făcuse cercul ei de clienţi. Puţini dar buni. Şi generoşi. Mai ales generoşi. Era deja veterană în meserie. Adică trecuse de etapa în care văzuse moartea cu ochii. De mai multe ori. De asta a şi făcut cursul de autoapărare şi acum era în stare să pună la pământ multiplul greutăţii ei. Dar nu renunţase la meserie. De ce? Simplu, din niciun alt job nu te întorci în câteva ore acasă, cu câteva mii de dolari. Şi era talentată la ce făcea. Desigur, avea cunoştinţele necesare pentru a fi un membru onorabil al societăţii. Ceea ce, spunea ea, chiar era. Atunci când nu era curvă. Vecinii din cartierul de lux în care stătea o ştiau drept o prosperă oamă de afaceri. Ceea ce, într-un fel, era. Avea businessul ei. Ea era businessul ei.

Dar s-a îndrăgostit. Vroia să ofere exclusivitatea aia de care vorbeam. Cu tine. Şi cu voi. Vroia să se căsătorească. Pe el l-a cunoscut la muncă. Îi era client demult. El nu i-a impus nimic, dar nici bine nu avea cum să îi cadă. În plus, adunase suficient de mulţi bani încât să ducă o viaţă bogată şi dacă nu mişca niciun deget. Dar îşi deschisese o cofetărie. Într-un cartier de lux. Era liniştită. Împăcată cu ea şi cu viaţa. Le văzuse şi făcuse pe toate. Şi avea 30 de ani. Ceea ce ne întoarce la întrebarea what the fuck have i done.

Şi iată cum poveştile de pe blogul meu degenerează (evoluează?) de la dragostea romantică din 10 things i hate about, la dragostea animalică pe care o împarţi în harem, până la dragostea pe bani. Things we do for love.. Little bit of love.

preselecţie pentru harem. interesaţi?

Ştiu pe cineva, un soi de burlac convins, măcar la nivel declarativ, care punea foarte des la status următoarele: definiţia fidelităţii – lipsa de oportunităţi. Nu l-am combătut niciodată cu privire la acest aspect, e doar un status. Dar uite că o fac acum. Din punctul meu de vedere, fidelitatea este, de fapt, criminalul numărul 1 al oportunităţilor. Pentru că te blochezi pe ce ai găsit mai bun până atunci (la modul ideal), şi te apuci să închizi uşi în nas unor potenţiali/potenţiale care pot fi chiar mai buni/bune decât ce ai acasă. Mai nasol este atunci când afli că tu ai fost fidel ca un tâmpit şi celălalt şi-a făcut de cap fără niciun fel de stres. Atunci zici hotărât şi apăsat că data viitoareee….

Eu una, sunt o veche susţinătoare a ideii de harem. O idee revizuită şi adaptată în care nu doar bărbatul să aibă dreptul la aşa ceva, iar alaiul care formează haremul să nu fie proprietatea deţinătorului. Oricine poate să vină şi să plece oricând. Cu condiţia ca venirea să fie acceptată de iniţiatorul proiectului. Membrii haremului nu trebuie să se cunoască între ei, nu sunt obligaţi să participe la seri sociale împreună… de fapt, chiar pot pune condiţia să nu afle de ceilalţi. Dar nu pot cere exclusivitate. Decât dacă iniţiatorul grupului s-ar plictisi într-o zi şi ar pica într-o asemenea capcană. Deşi nu înţeleg de ce ar face asta. Măcar dacă ar spune da unei asemenea oferte, să facă un disclaimer în care să menţioneze că poate la orice moment să îşi schimbe părere şi să revină la vechile obiceiuri.

Eu aşa zic. Hai, aruncaţi cu pietre. Aşa au păţit toţi vizionarii, e un risc asumat.

a mima, mimare.

Ştiţi cântecul ăsta:

Normal că îl ştiţi, da. Ei bine, am aflat. E compus de Prince. Prince. E compus. Adică… toţi anii ăştia…. Şi-au bătut joc de mine! De trăirile mele! M-au manipulat. Şi nimic nu este mai rău decât să afli că ai fost manipulat atunci când nici măcar nu mai ai cum să te răzbuni.

Păi bine măi fraţilor, dar lacrima aia… Lacrima aia care curge spre sfârşitul videoclipului. Lacrima aia care nu a mai putut fi stăpânită. Lacrima pe care parcă s-a străduit din răsputeri să nu o verse, dar nu a putut. Durerea era prea mare. Şi deja rezistase să spună povestea şi să mai şi treacă prin refren de câteva ori fără să o verse. Femeia, biata, a reuşit să îşi spună suferinţa. Să admită faţă de ea şi faţă de lume că nu poate găsi nimic mai bun. Şi că a dat-o în bară. Dar mai ales că nu poate găsi nimic mai bun. E greu să admiţi asta, aţi încercat? Îţi trebuie lots of cojones.

Şi ştia exact cât timp… 7 hours and 15 days. Since he took his love away. 7 ore şi 15 zile de chin, timp în care s-a tuns chilug de durere. S-a sluţit pentru că oricum fără el era slută pe dinauntru. Şi ce păcat, că e aşa de frumoasă… Plângeam odată cu ea de fiecare dată. De fapt, eu am plâns mult mai mult decât ea. Ea a vărsat o lacrimă, la filmări. Hai, 4-5 lacrimi, cu tot cu duble. Dar eu vărsam râuri-râuri empatizând cu durerea ei. Şi brodând povestea din spatele poveştii. Şi acum ce să aflu. Cântecul-confesiune este, de fapt… bullshit! Bullshit!! Nicio confesiune. Este compoziţia lui Prince. Sau o fi confesiunea lui Prince, dar totuna. Nu pentru Prince plângeam eu, pentru că nu Prince îşi plângea dorul şi durerea. Care Prince m-a mai enervat şi pentru cum s-a dat el în spectacol pe aceeaşi scenă cu alţi doi grei, chiar mai grei decât el. S-a dat în spectacol de parcă el era singurul greu de pe acolo. Dar tot mă duc la concert la el dacă vine.

Revenind.
Man, she’s fucking beautifull. Mişto lacrima aia. Veridicitatea ei. Chapeau bas. Dar la ea la concert nu m-am dus. Nu puteam să fac asta după ce m-a minţit atâta timp. Vedeţi voi, este ca în orice relaţie. I guess the love we once had is now officially… dead.

protest

Băi, nene.
Pe vremea mea, oul kinder era… ou. Adică ou de ciocolată. Adică ciocolată în formă de ou. Ciocolată normală pe dinafară, ciocolată albă pe dinauntru. Şi era aşa de buuuun. Acum oul de ciocolată kinder este de fapt un ou de plastic. Şi nici măcar plasticul nu face un ou ca lumea. Că e împărţit în două jumătăţi. Şi doar într-una dintre jumătăţi găseşti ciocolata. Care nu e ciocolată. E cremă de ciocolată. Şi nici măcar nu e din abundenţă. E suficient cât să mânjească fundul – mă scuzaţi de expresie – jumătăţii. Pentru a umple vidul din jumătate, au trântit două buline de-alea de napolitană. CARE NICI NU ÎMI PLAC!!!

Eu vreau ouăle kinder de pe vremea mea!
And i want it now!!!

Later Edit
Şi pentru că postul ăsta, care era salvat ca draft, a apărut din proprie iniţiativă cumva, vă rog să nu ignoraţi următorul post căci ăla mă doare acum mai tare decât ăsta. Eee…

10 things i hate about…

Mereu m-am gândit. Mi-ar plăcea să trăiesc în filme. Sau în cântece. Nu în oricare, poate ar fi unele pe care le-aş evita. Unele cărora aş prefera viaţa. Nu mă văd trăind fericită în SAW, de exemplu. Dar e doar părerea mea. Mă gândesc că Irinei sau lui Ionuţ chiar li s-ar părea o experienţă interesantă. Eu sunt ceva mai… nu ştiu cum să zic asta să nu sune denigrator pentru mine. Mai patetică. Eu aş vrea să trăiesc în filme în care se plânge de bucurie, în care se găseşte dragostea perfectă, în care se întemeiează familiile ideale. În care totul se desfăşoară într-o suburbie incredibil de frumoasă şi liniştită, cu vecini frumoşi şi deştepţi şi glumeţi. Dar înainte, înainte, înainte de asta, vreau să fiu în locul ei.

Rectificare: aş fi vrut să fiu în locul ei. Pentru că şi el, singurul tip care putea să îmi redea întocmai episodul ăsta, a murit. Cum să moară un tip care avea zâmbetul ăla…?
“- Aşa e, aşa e, aşa e că de fapt doar în filme se întâmplă lucrurile astea? In real life, a real guy nu îşi bate atâta capul, ştiu eu…
- Don’t know, până la urmă este vorba de nişte gesturi neaşteptate. Cum ar fi să îţi aduc zeci de prăjiturele Măgura când se termină ale tale. Sau să îţi fac rost de un autograf de la fata aia la concertul căreia nu ai putut ajunge şi ţi-a părut atât de rău, înţelegi???”

Apoi a aruncat înspre ea, cât a putut de tare, cu tricoul pe care tocmai şi-l dădea jos.
E drept, a fost nedreaptă. Gesturi neaşteptate. Le primim cu toţii mai devreme sau mai târziu. Măcar o dată. Dar nu sunt filmate HQ. Nu au reflectoarele bine aşezate. Nu le poţi revedea şi, mai ales, nu poţi să plângi cu lacrimi de crocodil, care ţi se înnoadă în barbă, visând să ţi se întâmple şi ţie odată. Că poate tocmai ăsta este farmecul. Intagibilul. Şi mai e ceva: în viaţa reală, toate lucrurile astea se întâmplă în intimitate. El, pentru că el trebuie să facă asta, oricât de nedrept ar suna. Femeile bocesc, bărbaţii fac surprizele, that’s the way it works. Iar el, oricare ar fi el, arareori găseşte curajul de a-şi expune sentimentele în public. E ca şi cum s-ar afişa fără scut. Ce vor spune băieţii? Dacă or să facă mişto de el forever on? Mai ales că nevestele celorlalţi o să îi bată mereu la cap: uite ce drăguţ a făcut el, tu de ce nu mi-ai făcut aşa niciodată??? Ceea ce o să le facă glumele de-a dreptul necruţătoare. Atunci găseşte varianta de mijloc: face show, dar privat. Cât să aibă ea ce povesti gagicilor, fără ca imaginea lui să fie afectată. Ei bine, newsflash! Femeile sunt exhibiţioniste (din punctul ăsta de vedere). Sau hai, să nu vorbesc în numele tuturor. Uite, eu sunt exhibiţionistă (din punctul ăsta de vedere). Şi dacă Heath Ledger a murit, e oare cineva care să-mi poată da aşa ceva măcar de ziua mea? But hurry up, please. Ziua mea este realmente aproape. Accept şi fakeuri. Adică gang, puteţi să plătiţi pe cineva să facă asta pentru mine. Nu, asta nu înseamnă că nu îmi mai aduceţi şi cadouri! Trebuie să rămână şi ceva palpabil amintire de la ziua mea de aproape 30 de ani, zău aşa!!
Cer prea mult??